miercuri, 30 noiembrie 2011

Marin Preda - MOROMEȚII

   Date despre autor şi operă
   Marin Preda este un reprezentant de seamă al perioadei postbelice a literaturii. Debutează în 1941 cu o schiţă în ziarul "Timpul"; primul său volum, alcătuit din nuvele şi intitulat "Întâlnirea din pământuri" apare în 1948, urmat de alte trei volume ("Desfăşurarea", "Îndrăzneala", "Ferestre întunecate"). Ulterior, publică romanele "Moromeţii" (1955, 1967), "Marele singuratic", "Delirul", "Cel mai iubit dintre pământeni", "Intrusul",

   Apariţie. Temă
   Primul volum al romanului "Moromeţii" apare în 1955, iar cel de-al doilea  în 1967. Ele se axează pe prezentarea satului românesc din Câmpia Dunării, care trece prin numeroase prefaceri sociale.

  Geneză
  Romanul are la bază nucleele epice ale unor schiţe ("O adunare liniştită", "Salcâmul"), dar şi factorul biografic în crearea personajului principal.
  Prima dintre schiţe anticipează reuniunile din poiană lui locan, iar cea de-a doua prezintă scena simbolică a tăierii salcâmului, care prevesteşte destrămarea echilibrului familial, moment important care apare, ulterior, în roman.
  Modelul de la care a pornit Preda în vederea construirii eroului central, Ilie Moromete, a fost chiar tatăl său, autorul însuşi mărturisind: "Scriind, totdeauna am admirat ceva, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu." Cadrul desfăşurării acţiunii este, de asemenea, satul natal al lui Preda, Siliştea-Gumeşti din judeţul Teleorman, o locaţie reală, ridicată la rangul de simbol literar.

  Specie literară
  Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu personaje numeroase, cu o acţiune complexă,desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu un conflict puternic.
  Moromeţii" este un roman realist de factură psihologică. El prezintă, veridic, viaţa socială dintr-un sat de câmpie înaintea izbucnirii celui de-al doilea Război Mondial (volumul I) şi după război (volumul al doilea), accentuând existenta patriarhală a tărănimii, dar şi transformările sociale la care este supusă (reformele socialiste).
  Ampla creaţie înglobează elemente tradiţionaliste şi moderne. Omniscienţa şi ubicuitatea narativă, relatarea obiectivă, la persoana a treia, se asociază cu perspectiva personajelor - reflector (tatăl Ilie, în primul volum, şi fiul. Niculae, în cel de-al doilea), perspectivă subiectivă care o dublează pe cea a naratorului, fiind diminuată astfel obiectivitatea. Apar, de asemenea, elemente de analiză psihologică, redate prin intermediul stilului indirect sau  stilului direct (monologul).

   Semnificaţia titlului
   Titlul redă numele familiei prezentate în roman, ai cărei membri sunt exponenţi ai clasei tărăneşti, fiind surprinşi în raport cu prefacerile sociale intuite înainte de cel de-al doilea Război Mondial şi evidente după 1940.

  Construcţia subiectului
   Deşi romanul, alcătuit din două volume, constituie unitate, maniera de abordare a materialului epic se schimbă de la un volum la celălalt. Iniţial, acţiunea se concentrea: pe prezentarea destinului unui singur personaj, la care raportează şi celelalte, ritmul narativ este lent, creând impresia de stabilitate a vieţil tărăneşti patriarhale; ulterior ritmul devine alert, prezentându-se existenţa unei colectivităţi, în schimbare.
   Volumul I
   Prin intermediul tehnicii narative a planurilor paralele sau intersectate, se prezintă viaţa familiei numeroase a lui Ilie Moromete (planul principal), dar şi existenta altor familii din satul Silestea-Gumeşti,Bălosu, Botoghină sau Ţugurlan (planuri secundare).
   Acţiunea primului volum începe cu trei ani înainte de izbucnirea celui de-al Război Mondial. Începutul romanului este o referire succintă la un timp "răbdător", benefic liniştii sufleteşti a familiilor satului patriarhal: 'in Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari." Pe parcurs însă, această constatare se dovedeşte a fi doar iluzia indivizilor care compun colectivitatea sătească şi care cred în stabilitatea lumii lor. Calmul şi liniştea acesteia coexistă cu semnele unui proces de destrămare a satului tradiţional. Deşi naratorul consimte la păstrarea iluziei ţăranilor, referirea simetrică la timp de la finalul primului volum anuntă iminenta destrămării: "Timpul nu mai avea răbdare". În legătură cu timpul "viclean", Eugen Simion afirmă că "râbdarea nu e decât o formă de acumulare pentru o nouă criză".
   Acţiunea primului volum este structurată în funcţie de trei nuclee epice: cina, secerişul, fuga fiilor, prezentând gradat destrămarea echilibrului interior al personajului principal, în strânsă legătură cu schimbările din viata coIectivităţii.
    Având intuiţia unui mare romancier, Preda adună personajele planului principal în prima scenă importantă care prezintă cina în familia Moromete: "Moromeţii mâncau în tindă, la o masă joasă şi rotundă pe nişte scăunele cât palma." În timp ce Catrina şi copiii făcuţi cu Moromete (Tita, Ilinca, Niculae) stăteau "lângâ vatră", centru simbolic al unităţii într-o casă, Paraschiv, Nilă şi Achim, fiii lui Ilie din :)prima căsătorie, "stăteau pe partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata să se scoale de la masă şi să plece afară", detaliu care anticipează plecarea lor ireversibilă, petrecută spre finalul primului volum. Legea nescrisă a superiorităţii şi, implicit, a autorităţii paterne este respectată şi prin locul privilegiat pe care îl ocupă liderul familiei"Moromete sta parcă deasupra tuturor. Locul lui era pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare."
   Încă de la început se concretizează conflictul principal al romanului, anume acela dintre membrii familiei (conflict intern): disputa mocnită dintre mamă şi fiii vitregi şi cea dintre copiii rezultaţi din cele două căsătorii; la acestea se adaugă şi conflictul dintre tată şi fiul cel mic, Niculae, pentru că Ilie preferă ajutorul acestuia în gospodărie în defavoarea mersului la şcoală. Unitatea familială este astfel ameninţată, fapt care duce către o destrămare iminentă.
   Existenţa familiei Moromete este strâns legată de cea a coIectivităţii săteşti. Astfel, duminică, în timp ce femeile merg la biserică, bărbaţii se strâng în poiana fierăriei lui locan pentru a discuta evenimentele politice citite din gazete. Ţăranii "gălăgioşi şi parcă nerăbdători" îl aşteaptă de fiecare dată pe liderul spiritual al adunărilor, Ilie Moromete. Acesta întârzie totdeauna, iar când îşi face apariţia adresează audienţei aceeaşi întrebare- "Ce e, mă, ce v-aţi adunat aicea?" Sunt citite şi discutate apoi evenimente din presă vremii, la care cei trei participanţi de seamă ai întâlnirilor sunt abonaţi. Moromete, Cocoşilă şi locan primeau ziarele "Mişcarea", "Dimineaţa" şi "Curentul" şi chiar dacă simpatiile lor politice nu coincideau, dialogul reprezenta o manieră inedită de a păstra permanent legătura cu viaţa publica generală a ţării.
  Deşi se află în pragul unor transformări majore, oamenii simt nevoia să comunice, neluând în seamă ameninţările istoriei. Ei sunt păstrători ai tradiţiei, trăind cu impresia că pământul pe care îl au în posesie le va asigura permanent existenţa. Omul modern însă schimbă radical reIaţia cu pământul datorită apariţiei comerţului; banul devine astfel  principală valoare a noii ordini instituite. Ţăranii, precum Moromete, au tendinţa de a neglija schimbările sociale, menţinând iluzia împlinirii sufleteşti prin intermediul bucuriilor spirituale.
   Ameninţările istoriei sunt evidente, la nivel individual, în scena plăţii "foncierii" (taxa funciară), în care Ilie Moromete încearcă, prin disimulare, să se sustragă de la achitarea dărilor impuse de stat. Chemat fiind de la fierăria lui locan, intră în curte evitându-i pe Jupuitu şi pe cel care îl însoţea, în speranţa că nu va plăti nici de această dată. Initiază apoi un aşa-zis dialog cu membrii familiei sale pentru a demonstra noilor-veniţi că, într-o gospodărie, există treburi nenumărate, care nu suportă amânarea: "Catrino, ia, fa, secerile astea" sau "Paraschive, nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptâmâni?" Surprinzător, se îndreaptă apoi spre cei doi, strigându-le: "N-am!" La spectacolul actoricesc iniţiat de tată se adaugă şi cel al fiicelor în momentul în care Jupuitu are intenţia de a sechestra bunuri din casă. Pentru a aplana conflictul, Moromete achită o parte din bani, având totuşi satisfacţia că nu a fost nevoit să-i dea pe toţi.
   Deşi conflictele exterioare familiei sunt domolite cu relativă uşurintă de către Moromete, disputele interne adâncesc problemele familiale conducând spre o iminentă criză. Paraschiv, Nilă şi Achim nutresc sentimente de ură faţă de mama vitregă, influenţaţi fiind şi de Guica, sora lui Ilie; ei îl reproşează că are grija doar de cei trei copii făcuţi de ea, deşi aceasta i-a crescut şi pe ei, de mici. Văzând că Tita şi Ilinca îşi strâng zestrea,ajutate de Catrina, şi că Niculae vrea să meargă la şcoală, se simt nedreptăţiţi şi hotărăsc să fugă de acasă. Pe de altă parte, Catrina doreşte ca Ilie să treacă şi pe numele ei casa în contul lotului de pământ pe  care îl adusese ca zestre şi pe care el îl vânduse pentru a plăti datorii. Moromete amână la nesfârşit rezolvarea acestei situaţii, iar Catrina ameninţă că îl va părăsi şi va pleca la Alboaica, fiica ei rezultată dintr-o relaţie anterioară.
   Pe fondul conflictual din familie şi asaltat de multitudinea datoriilor, Moromete se hotărăşte să taie salcâmul din curte pentru a-I vinde vecinului său înstărit, Tudor Bălosu. Acesta râvneşte la copacul falnic de mai mult timp, dar la întrebarea dacă i-I vinde, Moromete răspunde printr-o previziune despre vreme, aparent fără legătură cu discuţia lor: "Să ţii minte că la noapte o să plouă." Ploaia este, de fapt, speranţa că se va coace grâul şi, din vânzarea lui, la un preţ bun, şi-ar fi putut achita datoriile. Întrucât nu se întâmplă întocmai cum şi-a dorit, sacrificarea pomului devine iminentă.
    În zorii unei zile memorabile, tatăl împreună cu Nilă, cel mai naiv şi mai docil dintre fii, doboară salcâmul falnic, un simbol al echilibrului familial, o axă care leagă pământul de cer. Pe fondul funebru al bocetelor care se aud din cimitir, copacul, care face parte din istoria familiei, este transformat în lemne pentru construcţie, lăsând în urmă gospodăria pustiită: "Acum totul se făcuse mic: grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile".
   Criticul literar Eugen Simion afirmă că tăierea salcâmului are "o valoare premonitorie", el simbolizând unitatea vieţii familiale, fiind "în lumea obiectelor ceea ce reprezintă tatăl în viaţa familiei", anume "un punct stabil de referinţă". Astfel, declinul familiei Moromete devine inevitabil.
   Fuga fiiilor săi, cu oile, caii şi bunurile din casă, reprezintă o lovitură grea a destinului asupra felului în care tatăl percepe lumea. El este silit să constate că ei au o mentalitate total diferită de a lui şi începe să se întrebe unde a greşit. Momentul culminant al crizei se desfăşoară la hotarul lotului de pământ, unde Moromete, care "fugise de singurătatea de acasă şi din sat", caută "o linişte şi o singurătate desăvârşită", de fapt, un prilej de autoanaliză. După ce afirmase că băieţii lui "sunt bolnavi", fiind incapabili de a se mulţumi cu bucuriile spiritului, pentru că erau mult prea dornici de a avea bani, el realizează că iluzia liniştii şi echilibrului se prăbuşeşte, iar ameninţăriIe iminentelor schimbări sociale se adeveresc: "[ ... ] se crezuse om liber, stăpân pe liniştea şi bucuriile sale şi iată că libertatea în care crezuse se prăbuşea, iar neliniştea şi spaima ameninţau să-i ia locul". Timpul răbdător nu mai există şi singura soIuţie de compromis era adaptarea la noua orânduire ai cărei reprezentanţi erau şi fiii săi. Deşi se află într-un moment de criză profundă ("Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?"), Moromete găseşte în continuare soluţii (vinde o parte de pământ), care însă îl afectează în plan spiritual. Se retrage de pe stănoaga podiştei, locul său preferat pentru a contempla lumea, nu mai glumeşte, nu mai răspunde la salut, devenind "îndepărtat şi nepăsător", în urma constatării că timpul nu are "cu oamenii nesfârşită răbdare".

   Volumul II
   În volumul al doilea se poate constata o schimbare majoră la nivelul tonalităţii şi a ritmului epic. Curgerea liniştită a destinelor e înlocuită cu prezentarea alertă a multidudinii de fapte şi personaje noi, care asaltează cititorul, exemplificând încetarea iluziei că timpul este răbdător. În relaţie de simetrie cu primul volum, acţiunea este şi aici structurată în jurul a trei nuclee epice: cina prilejuită de întâlnirea lui Moromete cu fiii săi, secerişul comunist, moartea lui Ilie Moromete.
   Acţiunea volumului al doilea începe după izbucnirea Războiului Mondial într-o aparentă stare de împlinire în familia Moromete: tatăl, care parcă întinerise, vindea porumb "mocanilor" la un preţ foarte bun, ceea ce asigură confortul financiar mult-dorit. În esenţă însă, drama destrămării familiale este vie în conştiinta personajului. Deşi primea scrisori, în care era anunţat asupra destinului fiecăruia dintre băieţi (Paraschiv se angajase ca sudor autogen la 'SETEBE", Nilă era portar, iar Achim era comerciant, având propria afacere), Moromete îl vizitează, în speranţa că îi va convinge să se intoarcă în satul natal. Constată însă că ei “ erau duşi pentru totdeauna”refunzând categoric propunerea tatălui.
   Un nou moment de criză existenţială a personajului este acela când află că Nilă a murit pe front. Durerea care îl apasă conduce la o iremediabilă închidere în sine: "Moromete stătu o jumătate de zi nemişcat în pridvor cu fruntea plecată şi cu o hârtie în mână parcă paralizat de mişcarea nevăzută a aripilor morţii."
  Niculae, fiul cel mic, abandonase şcoala pentru că, spunea tatăl, aceasta nu aduce nici un "beneficiu". Cuvântul nou întrebuinţai de Moromete exemplifică schimbările sociale majore, într-o lume în care totul devenise marfă. posibil de achiziţionat cu bani. Niculae însă nu împărtăşeşte opiniile tatălui; această nemulţumire, la care se adaugă iubirea eşuată pentru Ileana Roşu (o fată bogată, silită să se mărite cu un preot) şi moartea nedreaptă a lui Sandu Dogaru (soţul Ţiţei) reprezintă pretextul unui acces de revoltă împotriva tuturor, în urma căruia îi mărturiseşte tatălui dorinţa de regăsire a sinelui, dar şi a rostului propriu în lume"Eu îmi caut eul meu".
   În urma înfiinţării "celulei de partid", satul Siliştea-Gumeşti devine "o groapă fără fund din care nu mai încetau să iasă atâţia necunoscuţi", precum Ouăbei, Mărin al lui Radu,Adam Fântână, Mantaroşie s. a. Noua ideologie pe care o promovează membrii comunişti îl atrage pe Niculae, care îşi găseşte menirea în susţinerea acesteia. Este trimis la o şcoală de partid şi sine discursuri ţăranilor despre înscrierea la colectivă; aceştia sunt reticenţi, la început, fiind ulterior, obIigaţi să adere la procesul de colectivizare.
   Dintr-un simplu simpatizant al "noii religii", Niculae ajunge. cu timpul, un susţinător înfocat al partidului şi este trimis de Primul Secretar ca activist în Siliştea-Gumeşti pentru a supraveghea îndeplinirea planul de colectare a cerealelor. In timpul secerişului, realizează că aplicarea ideologie comuniste este dramatică pentru ţărani, iar în urma multiplelor neînţeIegeri apărute în sat este exclus din partid.Totusi, îşi continuă studiile, ajungând inginer horticol şi se căsătoreşte cu Mărioara, fiica lui Adam Fântână, devenită asistentă medicală.
    Noua orânduire socială îşi lasă amprentă şi asupra existenţei tatălui, care nu poate concepe că reprezentanţii Sfatului Popular îi încălcau proprietatea pentru a consemna cât porumb a recoltat şi pentru a aprecia cantitatea pe care trebuie s-o predea la stat, lăsându-i o hârtie în care era notată fiecare datorie. Este obligat, de asemenea, să dea cotă parte din carnea, laptele sau lâna din gospodăria sa, la care se adaugă şi vechea plată a impozitelor. Soţia îl părăseşte şi ea, plecând la fiica sa, la Alboaica. Omul care nu îşi mai găseşte locul într-o societate pe care o consideră nedreaptă meditează, din nou, asupra rostului său în lume.
   Ilie Moromete este dezamăgit şi de viziunea asupra vieţii pe care o are fiul său, Niculae, blamând, într-un dialog cu un personaj imaginar, numit Bâznae, idealul comunist pe care fiul îl reprezintă: "Că vii tu, şi-mi spui mie că suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem. Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?"
  La 80 de ani, Moromete, căruia firul vieţii i se apropia de sfârşit, exprima crezul existenţei sale: "Domnule, eu totdeauna am dus o viaţa independentă!" Cei apropiaţi  îi relatează lui Niculae felul în care a murit tatăl său; fără a suferi de vreo boală, se stinge, părăsind o realitate pe care nu o poate înţeIege.
    Simbolul pe care el îl reprezintă rămâne viu în amintirea lui Niculae: în lumina veşnicei zile de vară care scalda bătătura şi salcâmii de acasă apăru chiar tatăl său din grădină şi o luă încet spre poarta de la drum cu mersul lui ciudat care îşi spunea că de acolo de unde vine e greu să-şi spună ce a fost, dar de acolo de unde se duce s-ar putea să se întoarcă cu un rezultat."
   Ile Moromete este personajul principal al romanului, exponent al ţărănimii patriarhale, denumit de critică literară "ceI din urmă ţăran". El întruchipează tradiţia românească a infrăţirii  omului de la sat cu pământul său, în prezentarea căruia perspectiva naratorului se îmbină cu cea a personajului-reflector.
   Fire contemplativă şi comunicativă, exteriorizându-se, în special, prin ironie, se remarcă prin originalitate şi inteIigenţă. Spectacolul vieţii reprezintă, pentru el, o bucurie nesecată, completată de dorinţa permanentă de a dialoga cu cei din jur: "Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe făţa lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva."
   Deşi este adesea considerat de cei din jur, chiar de membrii familiei sale, o personalitate mult prea complexă, fiind imposibil de înţeles, Moromete transformă propria-i existenţă într-un spectacol, în cadrul căruia combină constatările ironice cu manifestările disimulate. De exemplu, la întrebarea puerilă a lui Nilă în legătură cu motivul pentru care trebuie să taie salcâmul, tatăl răspunde sec: într-adins Aşa ca să se mire prostii!" Fiul nu înţelege afirmaţia, dar, recunoscând indirect superioritatea tatălui, o foloseşte ca răspuns când este întrebat de fraţii săi de ce a doborât copacul.
   Scena plăţii "foncierii" îl prezintă pe actorul Moromete, care protestează, prin disimulare, împotriva impozitelor impuse de stat. Satisfacţia personajului este aceea de a amâna plata unei taxe pe care o consideră injustă.
   Având simţul proprietăţii foarte bine dezvoltat, el preţuieste pământul pe care îl deţine şi nu vrea să-i înstrăineze pentru nici un motiv, reprezentând tradiţia românească patriarhală. Pământul înseamnă unitate şi echilibru familial, o valoare materială, dar şi spirituală. Drama destinului său este că, pentru urmaşi, acesta e doar un mijloc de a strânge bani. Noua orânduire socială deplasează astfel accentul de pe valorificarea personală a bunurilor produse în propria gospodărie pe relaţiile comerciale, cu care Ilie Moromete nu e de acord: "Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care i le dădea pământul, iar existenţa banilor îl pricinuia o furie neputincioasă.
   Momentul de criză prin care trece personajul spre finalul primului  volum e generat de destrămarea familiei pentru care învinuieşte noua societate a comercianţilor. Prăpastia dintre "Iumea lui" şi "Iumea lor", deşi i se pare o absurditate, nu poate fi trecută, pentru că fiii sunt "altfel" decât tatăl, căruia îi reproşează că "nu face nimic" şi că "stă toată ziua".
  În opoziţie cu vecinul său, Tudor Bălosu, un exemplu de bun comerciant, Moromete are un fond sufletesc profund umanitar şi nu poate vinde grâuI la un preţ exagerat de mare, ceea ce înseamnă, pentru membrii familiei sale, că el e singurul vinovat pentru traiul greu pe care îl duc.
   Dincolo de disputele sau conflictele familiale, superioritatea să este pe deplin recunoscută, fiind sugerată chiar şi de locul pe care-I ocupă la masă, dar şi de constatarea celor din jur, reprodusă de narator: «descopereau toţi că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau."
   Retragerea sa, la sfârşitul primului volum, din prim-planul vieţii sociale este rezultatul dezamăgirii profunde, destrămării unei iluzii. Deşi pare că se adaptează noii lumi,necazurile viitoare îi macină sufletul pregătindu-i o retragere definitivă. Către final, afirmă însă cu demnitate». "Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!"

   Concluzii
  "Moromeţii este un mare roman prin originalitatea tipologiei şi profunzimea creaţiei .” ( Eugen Simion )